Știința mediului
Un solvent utilizat în procesul de extracție. Este necesar să posede capacitatea de a dizolva selectiv componente specifice într-un amestec lichid sau solid. În cazul extracției lichid-lichid, solventul trebuie să fie, de asemenea, insolubil sau doar puțin solubil în soluția de tratat. Extracția este o metodă fizico-chimică comună pentru tratarea apelor uzate. Când un extractant este introdus în apa uzată, un proces de amestecare și transfer de masă-determină dizolvarea substanțelor dizolvate (poluanții) din apă în extractant. Agentul de extracție este apoi separat de apa uzată pe baza diferențelor de densitate; apa uzată este purificată într-o anumită măsură, în timp ce substanțele dizolvate (poluanții) sunt recuperate din extractant, permițând extractantului în sine să fie regenerat și reutilizat. Exemplele includ recuperarea fenolilor din apele reziduale fenolice și a lanolinei din apele uzate de spălare a lânii, utilizând substanțe extractive. Extracții obișnuiți includ benzen, xilen, gudron ușor, acetat de butii, fosfat de tricrezil și eter izopropilic.
Inginerie civilă și construcții
Un solvent utilizat pentru a realiza separarea extractivă. Poate consta dintr-o singură componentă sau un amestec de mai multe componente. Cerințele pentru extractanții utilizați în tratarea apelor uzate includ: un coeficient de partiție ridicat pentru substanța țintă pentru a minimiza utilizarea extractantului și pentru a maximiza eficiența; insolubilitate sau solubilitate scăzută în apă pentru a reduce pierderea de extractant; proprietăți fizice și chimice semnificativ diferite de cele ale apei-cum ar fi o diferență distinctă de densitate care permite separarea gravitațională-sau o diferență semnificativă a punctelor de fierbere între solvent, apă și substanță dizolvată pentru a facilita recuperarea solventului prin distilare sau evaporare; ușurință de recuperare și regenerare; stabilitate chimică bună; și non-toxicitate, asigurând că orice cantitate mică de extractant pierdut nu creează noi ape uzate toxice.
Procese de inginerie chimică
Se referă la un reactiv chimic capabil să se lege de substanța care urmează să fie extrasă, determinând astfel transferul acelei substanțe în reactiv. În general, un extractant este necesar să posede o capacitate mare de extracție (adică, un coeficient de distribuție ridicat) pentru componenta țintă din amestec și o bună selectivitate de extracție (adică un factor de separare ridicat). În plus, ar trebui să fie insolubil sau puțin solubil în soluția care se extrage, să aibă un punct de fierbere și un punct de aprindere ridicat, să prezinte stabilitate termică și chimică ridicată, să aibă o corozivitate și toxicitate scăzute și să fie ieftin și ușor disponibil. Extractanții pot consta dintr-un solvent cu un singur-component sau dintr-un amestec de solvenți cu mai-component. Exemplele includ utilizarea eterului de tetraetilen glicol, N-metilpirolidonă sau sulfolan pentru a extrage aromatice din reformatul catalitic sau benzina cracată hidrorafinată; utilizarea acidului di(2{-etilhexil)fosforic (cu kerosen ca diluant și tributil fosfat ca modificator) pentru a extrage uraniul din lichidele de leșiere cu acid sulfuric ale minereului de uraniu; și utilizarea tricloretilenei pentru decofeinizarea cafelei. Pe baza proprietăților lor, extractanții pot fi clasificați în: extractanți neutri (de exemplu, alcooli, cetone, eteri, esteri, aldehide și hidrocarburi); extractanți acizi (de exemplu, acizi carboxilici și esteri de fosfat acizi); extractanți chelatori (care sunt, de asemenea, extractanți acizi care formează compuși chelați cu ionii țintă în timp ce eliberează ionii de hidrogen); și extractanți pe bază de amine (de exemplu, amine terțiare și săruri de amoniu cuaternar). Solventul utilizat pentru extracția inversă este cunoscut ca agent de stripare; apa pură sau soluțiile apoase de acizi, baze sau săruri sunt utilizate în mod obișnuit pentru a îndepărta substanțele dizolvate din faza organică.
